Astazi, 3 persoane dragi mie isi sarbatoresc ziua de nastere.Asadar, de la Psihozuzu(Mealca) dedicatie speciala, fara numar, fara numar….
Pentru Zuza mea mica, Madalina:
O floare pentru o floare!(doar ca zuza floricica e floare rara 
) Sa ai mereu grija de tine si sa fii cea mai iubita fiinta de pe pamant!
Pentru Zu-Sorin:
Tot binele din lume! Tot ce iti doresti sa se implineasca!
Pentru Marius:
Sa fii sanatos si iubit sa poti realiza tot ce ti-ai propus!
Imi place sa cunosc oameni, sa descopar ce ii motiveaza, ce le place, de ce actioneaza intr-un fel sau altul si de ce nu.
Imi place sa stiu, sa intreb, sa descopar. E fascinant tot acest proces. Devine enervant de plictisitor cand persoana pe care incerci sa o cunosti nu iti mai ofera nimic nou…cand se lasa prea usor descoperita sau cand nu are ce sa mai arate. Este enervant de atragator atunci cand celalalt nu se deschide in fata ta, incerci sa descoperi elemente cheie ale personalitatii lui, sa zici “Evrika!” iar apoi sa realizezi ca te’ai inselat si sa iei procesul de la capat.
Mi-a placut mereu sa cred ca in fiecare om exista o farama de bunatat View full article »
Am langa mine un flyer pe care scrie mare si frumos: “Pretuieste viata!”.
Toti ne dau lectii despre cum sa pretuim ce avem, dar oare ei stiu cum sa faca asta? Daca stau sa ma gandesc putin, cred ca stiu dar nu sunt sigura ca si pun in practica ceea ce stiu…sunt genul de oameni bun sa dea sfaturi pentru altii dar nu si pentru ei insasi.
Cea mai adevarata vorba din popor mi se pare a fi aceea conform careia nu pretuiesti ceva cu adevarat decat atunci cand nu mai ai acel ceva. Deci cum am putea pretui viata daca inca o avem? Cum sa ne pretuim prietenii daca sunt langa noi? Cum sa pretuim felia aia de paine mucegaita cand avem in mana o alta paine proaspat scoasa din cuptor?
Iar pun multe intrebari.Toata viata mea e construita din intrebari. De ce sa fac eu asta? De ce asa si nu altfel? Oare mai sunt altii in situatia mea?
Viata mea e trista…si cred ca si a multor altora. De ce? Pentru ca ne dorim mereu sa fim fericiti, tanjim la fericire si uitam sa nu bucuram de clipa.
“Traieste clipa!” Ha! Ce frumos e spus! Cum as putea oare trai clipa fara sa ma gandesc la ceilalti pe care i’as putea rani? Cum as putea trai clipa fara sa ma gandesc la ziua ce urmeaza? Doar sa ma las dusa de val…ce’o fi o fi….Hmm…nu…nu si pentru mine. Eu care vreau sa fiu sigura, eu sunt cea care vrea sa stie fiecare pas ce urmeaza a fi facut. Siguranta si atat. Vreau sa fiu sigura ca ai mei sunt sanatosi, vreau sa fiu sigura ca sunt iubita, vreau sa fiu sigura ca se poate face ceva.
Nu imi place “probabil”, “posibil”, “sa vedem”, “poate”, “nu stiu sigur”. Sunt cuvintele pe care le urasc cel mai mult. De ce? Pentru ca astea le’am auzit de cand ma stiu. De cand, ai mei, dorind ceva mai bun pentru mine m’au trimis la draq in praznic…nu asta ar fi problema.Problema e urmatoarea: nimic si nimeni nu poate inlocui dragostea de parinte. Sunt sigura ca nu a fost clipa in care parintii mei sa nu ma iubeasca dar nu am simtit imbratisarea lor, nu am primit sarutul de noapte buna, nu am avut mangaierea draga pe crestet. Adica, am avut, dar cu portia…Cu nemiluita am avut: ” Poate la anul te transferam in Constanta, sa fii mai aproape de noi”, ” Sa vedem ce putem rezolva”, “Nu stiu daca vom veni la ziua ta, suntem la munca!”…10 ani…10 ani in care eram intr’adevar acasa doar in vacante.
Si cum toate au o limita…am facut ceva ce trebuia facut de mult: le’am spu alor mei ca imi doresc nespus de mult sa vin acasa chiar daca voi fi nevoita sa fac naveta de acasa la scoala sau chiar daca va trebui sa stau cu o baba plina de paduchi in gazda.
Bucuria a fost de scurta durata. Locul unde lucrau parintii mei a fost inchis. Ei au intrat in somaj. Economiile lor nu au fost de ajuns pentru prea mult timp asa ca am ramas iar singura…fara mama si tata…fara cele mai de pret persoane din viata.
Mi’au promis ca o sa fie bine, ca o sa se intoarca…s’au intors…dupa 3 ani jumate in care nu ne’am vazut deloc, nici in vacante…
O saptamana au fost atat de aproape de mine si n’am apreciat asta.
Mi’am creat un stil de viata in care ei nu aveau loc decat la telefon, cateva minute si atat…Aveam atat de multa nevoie de ei dar, ma obisnuisem fara ei.
Desigur ca nici in acea saptamana nu am stat prea mult cu ei…ei venisera cu un program in cap, eu aveam un alt program.
Cand “i’am pierdut” iar am realizat cat de dor mi’a fost de ei…cata nevoie aveam sa ii stiu aproape, sa stiu ca daca am o problema fug in bratele lor.
Si uite asa am ajuns sa caut pe cineva in bratele caruia sa fug atunci cand am probleme, atunci cand vreau sa ma simt in siguranta…Am cautat si caut in continuare acea persoana cu care sa imi impart fara frica bucurii si mai ales tristeti(cand esti fericit toata lumea e langa tine nu si in momente mai putin fericite), alaturi de care sa pot rade fara retineri, alaturi de care sa pot plange fara sa ma gandesc ca sunt o persoana slaba( iar persoanele slabe au doar de pierdut).
Da…Vreau cu disperare pe cineva asupra caruia sa revars toata dragostea mea!
Dar nu…acea persoana intarzie sa apara…
Mi’am oferit inima pe tava…unii s’au speriat, altii au facut origami din ea, altii nici nu au bagat de seama. Ani de zile in care m’am dedicat si am pus suflet in orice relatie…Ei poate nu in toate…dar in 80% da.
M’am grabit de multe ori, am facut multe greseli, am mintit, am fost egoista, am vrut numai pentru mine…Dar oare astea conteaza cand tinesti spre fericire? Nu m’am dat de’o parte decat atunci cand cineva nu era fericit langa mine.
Daca zambetul meu e de suprafata macar ceilalti din jurul meu sa fie fericiti.
Ador sa vad oameni fericiti in jurul meu…Chiar daca e o usoara urma de invidie in mine aceasta e compensata de bucuria de a’i vedea pe ceilalti zambind din suflet.
Dau sfaturi, ascult, indrum, fac ceea ce ei ar trebui sa faca doar pentru a fi fericiti…pentru mine nu fac nimic…doar ma bucur de bucuria altora.
Îmi place:
-Pentru cã şi noi avem gropi dar numai noi ştim sã le “lãudam” aşa cum trebuie.
-Pentru cã numai noi avem cerşetori care câstigã zeci de milioane pe lunã(deci suntem un popor darnic şi inimos).
-Pentru cã avem o ţarã plinã de hoţi dar toţi sunt plecaţi “afarã” sã fure ce au alţii mai bun sau poate în plus.
-Pentru cã avem şomeri care trimit lunar in ţarã sute sau poate chiar mii de euro.
-Pentru cã avem şi noi Marea Neagrã dar o preferãm pe cea a bulgarilor.
-Pentru cã avem şi noi soare si toropealã vara dar mergem la greci si turci cã e mai Eco(probabil o fi mai economic).
-Pentru cã avem Munţii Carpaţi dar preferãm Alpii cã sunã mai bine.
-Pentru cã avem dealuri şi vãi dar am uitat sã colindãm pãdurile.
-Pentru cã avem muzee dar nu ne intereseazã.(Când ziceai cã mergem la Louvre?)
-Pentru cã avem teatre şi sãli de opera dar nu sunt la modã.
-Pentru cã şi de puţinele dãţi când mergem la teatru ne încãlţãm cu tenişi.
-Pentru cã avem pomene, parastase şi alte “paranghelii” legate de viaţa de apoi la care ne îmbulzim pentru o porţie de sarmale.
-Pentru cã nu avem nicio sãrbãtoare fãrã sarmale.
-Pentru cã suntem anti-manele dar toţi le fredonãm şi/sau dansãm pe la nunţi.
-Pentru cã avem muzicã popular romãneascã dar nu şţim numele vreunui interpret decât în relaţie cu un scandal cu tentã sexualã sau, în cel mai rãu caz, dupã moartea lui.
-Pentru cã avem fructe, legume şi diverse orãtãnii de la bunica din curte dar le preferãm pe cele de la supermarket cã sunt mai frumoase.
-Pentru cã avem poeţi, pictori, muzicieni şi alţi artişti de care ştiu mai multe alţii decât noi.
-Pentru cã avem politicieni de care ne plãngem mereu dar am vrea sã ajungem ca ei.
-Pentru cã ne urâm vecinii cu maşini şî case luxoase dar stãm acasã cã “Nu e de muncã!”.
-Pentru cã vrem sã muncim stând in pat şi aşteptând sã vinã banii.
-Pentru cã ne cumpãrãm din Italia,Franţa,Germania ş.a. încãlţãminte şi îmbrãcãminte cu eticheta “Made in Romania”.
-Pentru cã aşteptãm sezonul de reduceri ,nu pentru economie ci pentru a ne achiziona cât mai multe “haine de firma”.
-Pentru cã ne bem cafeaua la Mall dar nu avem bani sã ne luãm un pachet de cafea acasã.
-Pentru cã ne place sã imitãm incât o facem la modul cel mai grosolan, fãrã influenţe pozitive.
Am ajuns sã ne ponegrim ţara fãrã însã a o cunoaşte.Nu ştim decât sa huiduim şi sã ne blestemãm antecesorii pentru cã alţii au fost în stare de mai mult, pentru cã la ei e mai bine, pentru cã ei işi iubesc ţara natalã aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.
Oricum noi nu am fãcut şi nu facem nimic.Doar aşteptãm, aşteptãm sã facã alţii şi pentru noi ceva.Ceva ce noi nu putem dar sigur pot alţii.
Ne plângem de salariile mizere pe care le primim.Pe langã cele 5-10 minute întârziate dimineaţa, din cauza traficului desigur, mai adãugãm o lãlãialã zdravãnã toata ziua şi eventual facem cumva sã plecãm si cu vreo 10 minute mai devreme.Şi acum sã analizãm: productivitate: care?, dezvoltarea organizaţiei: cum? , salarii mai mari: de ce nu?.La primele douã întrebãri se ridicã plictisit din umeri.La ultima se schimbã treaba.Cum de unde bani pentru mãririle de salariu?Pãi din buzunarele patronilor/şefilor/directorilor care stau degeaba şi se îmbogaţesc pe spatele nostru… care stã şi el şi aşteaptã terminarea programului, concediul si prima de Crãciun sau Paşte. Pãi vedeţi cum gãseşte romãnul o rezolvare inteligentã a epuizãrii fizice neproductive şi neatrãgãtoare.
O altã problemã care ne roade sau ar trebui sã ne roadã e mizeria de pe strãzi. Aici dau dreptate tuturor celor ce zic cã România e o ţarã murdarã. Dar ar trebui sã ne mândrim cu asta: românul este solidar.Fiecare contribuie cu cate puţin din puţinul propriu: un cotor, o pungã, un ambalaj, un şerveţel, o sticlã si lista poate continua la nesfârşit. Aici sunt douã mari probleme : nu avem unde şi/sau urmãm exemplul altora.Problema numãrul unu: nu avem unde pentru cã au fost şi vor fi unii mai agili şi au vandalizat coşurile de gunoi înaintea noastra. Problema numãrul doi : daca unu e mai necioplit, doamne fereşte sã îi dãm un exemplu de comportament civilizat cã ne facem de rãs.Nu!Nu!A nu se face asta acasã! Şi din acest context putem extrage peisagistica destul de atrãgãtoare a fiecãrui oraş în parte. Nici cei mai buni arhitecţi si designeri adunaţi laolaltã nu ar putea concepe ceva mai fantastic.
Aaa…şi nu cumva sã uitãm corupţia şi oamenii corupţi ai ţãrii, sã nu uitãm micile atenţii sau cadouri infime.Pãi normal cã nu îi uitãm atâta vreme cât noi îi învãţãm. Nu suntem în stare sã luãm o adeverinţa fãrã sã ducem un pachet de cafea şi/sau un buchet de flori, cã doar :”Aşa e frumos!”. Mergem la doctor şi îi bãgãm banii în buzunar cu gãndul cã va avea grijã mai multã de noi.Dar scumpii de noi îi mai dãm puţin de lucru.Eh,sã mãnãnce şi gura lui ceva! Dacã o sã o ţinem tot aşa, vom merge sã ne plãtim facturile şi pe drum luãm şi o micã atenţie sau, mai bine îi dãm banii direct funcţionarului de la ghişeu sã îşi ia el ceva, doar pentru cã vrem sã facã ce are el de fãcut pãnã la urmã.
Dar ce sã facem şi noi.Suntem români şi trebuie sã ne impãcãm cu ideea asta.Nu am avut şi noi norocul sã ne naştem într-o ţara fãrã corupţie , fãrã mizerie şi cerşetori, fãrã şomeri .
Da! Ce ghinion pe capul nostru cã vecinii au capre mai frumoase. Ia uite ce voioase zburdã prin curte pe cãnd a noastrã stã ascunsã într-un colţ şi nu iese decãt la inundaţii.
Şi uite cum stãm noi, românii, şi aşteptãm sã moarã capra vecinului cã poate aşa iese şi capra noastrã la soare ne vine subita idée cã mai bine moare vecinu şi îi luãm capra,cã doar trebuie un exemplu concret pentru capra noastrã.
Şi uite aşa în loc sã ne bucurãm de ce e al nostru, stãm si tânjim la ce e al altora, iar bunurile noastre mai de preţ se pierd:plecãm în excursii scumpe peste mãri şî ţãri dar România nu am vizitat-o nici pe jumãtate, adunãm statuete cu Turnul Eiffel dar nu am vazut Coloana Infinitului, ne fascineaza aventurile lui Harry Potter iar de Nicã a Mariei Apetrei nici nu am auzit.
Scriitoarea Doina Rusti si-a lansat pe 6 octombrie, la Sibiu, noul roman, Fantoma din moara , aparut recent la Editura Polirom.
Fantoma din moară este un roman despre lumea alunecoasă a delaţiunii, a supravieţuirilor minore şi a acţiunilor generale, pe care le hotărăsc fauritorii Istoriei. Este şi un roman despre comunism şi urmările lui. Dar povestea principală este a unei fantome vaporoase, omniprezente şi obligate să trăiască şi ea în ruinele unei lumi de care este iremediabil legată. Lumea păstoasa în care putrezesc rădăcinile mele.(Doina Ruşti)
Dupa cum relateaza autoarea, la baza romanului sta o intamplare din adolescenta, petrecuta la moara de caramida din satul natal. La aceasta moara parasita, invaluita in povesti inspaimantatoare, autoarea intalneste un tanar in uniforma de liceu, tanar ce se prezenta a fi nimeni altcineva decat Dumnezeu. Pentru a intra in acest joc, adolescenta de atunci ii cere Dumnezeului din fata ei sa ii indeplineasca trei dorinte insa acesta este de acord doar cu una singura.
L-am rugat sa imi spuna ce ma asteapta, care imi este viitorul.Baiatul a zis ca in noaptea ceea aveam sa visez toata viata mea.
In noaptea aia mi-am visat toata viata viitoare!((Doina Ruşti)
Dupa ce s-a trezit si-a notat toate cele visat iar in timp revenea asupra acelor pagini si confrunta realitatea cu prezicerile visului. Aproape uitase sa mai traiasca! Isi focaliza atentia asupra acelor randuri, asupra unor evenimente pe care nu le-ar fi dorit in viata ei dar pe care le astepta pentru ca , dupa cum zice poporul “asa e scris”.
Iti canalizezi toata energia spre anumite lucruri , dar lucrurile se intampla, de fapt, pentru ca tu vrei, pentru ca tu esti constructorul visului tau(D. Ruşti)
…si nu pentru ca asa ar trebui sa se intample.
Destinul il facem cu mana noastra!
Am invatat sa ne lasam dusi de val si sa sustinem “spiritul de turma”. Avem pretentia ca sunt unici dar ii imitam cu mandrie pe altii. Ne este frica sa fim diferiti pentru ca ne pierdem statutul social. Iar cand nu ne merge bine nu avem curajul de recunoaste unde si ce am gresit, dam vina pe altcineva sau, ca sa nu mai impovaram pe un conlocuitor al Terrei, e asa de simplu sa zicem :”Soarta!“
Fac asadar apel la o mai atenta introspectie. Sa ne gandim de doua ori inainte de a visa la ceva si a cantari de zece ori inainte de a lasa ceva pe mana destinului.
Timpul, poate fi comparat cu o iluzie optica.Depinde unghiul din care privesti si dai peste o alta imagine.
De cate ori nu ne-am gandit ca am ajuns la o varsta, la o oarecare varsta, si nu am realizat mare lucru in viata noastra, ca nu ne-am “trait” viata? De cate ori nu am visat la cate ceva si ne-am dorit sa realizam acel vis dar ni se parea prea indepartat iar vointa scadea odata cu numarul zilelor, lunilor sau chiar anilor? Sau poate cu mai multa ardoare ajungem sa ne realizam planul, apare o satisfactie imensa, dar de moment, pentru ca apoi dispare.
Cu ceva timp in urma, prin plimbarile mele prin oras am vazut o pereche de adidasi(tin sa precizez ca prefer o pereche de pantofi in detrimentul “mergatorilor” sport). Eram pur si simplu fascinata de ei! Pana acasa mi-am facut 10 schite, modele si alte feluri de a negocia cu ai mei pentru ca si pretul era direct proportional cu fascinatia. Timp de vreo 2 luni, am pus banut langa banut, am inghitit in sec in fata vitrinei cu hamburgeri sau shaworma si uite ca a venit momentul mult asteptat. Mi-am cumparat acea pereche de adidasi. Uraaaaa! Oare mai e nevoie sa zic ca dupa ce am ajuns acasa nu-mi mai placeau?
Si lista de exemple poate continua la nesfarsit.
Cand lupti cu ardoare pentru a ajunge la inima persoanei foarte dragi pierzi notiunea timpului.Timpul mai este doar o unitate de masura pentru dragostea neimpartasita, pentru momentele in care ti-ai dorit ca persoana draga sa fie langa tine, pentru dorul nestavilit, pentru crizele de gelozie, pentru ideiile isterice care iti vin in minte cand nu mai stii nimic de EL sau EA.
Cand ajungem acolo unde ne-am dorit uitam motivul pentru care am dorit sa ajungem in acel punct.Ne gandim doar la cat de greu sau cat de usor am ajuns acolo , acordam atentie sporita detaliilor, iar perceptia noastra nu mai poate observa esentialul. Nu ne mai gandim la cat de mult ne-am dorit sa ajungem acolo ci la cum am facut sa ajungem acolo si de aici tot farmecul dispare ca un balon de sapun.
Nu zic ca toti suntem la fel si ca toti patim asa.Eu ,una , nu imi doresc asta!
Ce vreau sa zic e ca prin trecerea timpul se pierde rabdarea , creste pesimismul si scade optimismul, apar orgoliile si incapatanarile, se pun in scena acte fantastice a ce ar putea fi, dar uitam sa ne bucuram de fiecare zi, sa ne motivam pentru ca vrem ceva, ceva poate diferit de ceea ce vor cei din jurul nostru.
Uitam sa fim noi, cei din prezent si incercam sa ne imaginam cum vom fi peste ceva timp. Uitam sa iubim ce ne rezerva clipa prezenta si adoram ce ar putea sa ne rezerve viitorul.
Pana la urma timpul nu reprezinta durata masurata in zile, luni, ani pana la sau de la un anumit eveniment.
Timpul este ceea ce facem acum.Este masura in care ne bucuram de ce avem , masura in care iubim in aceasta clipa, masura in care traim fiecare secunda cu nesat.
Pentru inceput…
Pentru curaj…
Pentru ce a fost si “Succes!” pentru ce va fi…
Pentru ce si cum gandim…
…Noua, oamenilor de pretutindeni!
Sa ne bucuram mereu cu ceea ce avem si sa ne motivam si sa ne incurajam pentru a realiza mai multe.
Bravo celor ce au curajul de a exprima in cuvinte si fapte ceea ce simt.Bravo celor ce au resuit sa faca un bine umanitatii prin sacrificii personale.Bravo tuturor celor care luam parte la spectacolul vietii pentru ca avem curaj sa mergem mai departe.
Astea fiind zise, ne reintalnim cu alta ocazie, cu alt articol, cu mai multe ganduri si poate cu mai multe sentimente pozitive.
Mealca
